Limba română patria mea

de Aurora Pețan

Suntem români pentru că vorbim românește. Nimic altceva nu ne definește atât de fundamental: nici credințele, nici obiceiurile, nici granițele. În momentul în care vom înceta să mai vorbim această limbă, nu vom mai avea identitate. Dar mulți dintre noi am început deja să o facem, fără să știm că suntem victimele unui adevărat război împotriva limbii române

Ce (sau cine) este limba română?

Lingviștii își imaginează limba română, din punct de vedere etimologic, ca pe un sandviș: chifla este elementul latin, care cuprinde o felie consistentă de șuncă (influența slavă), câteva foi de salată (influența maghiară, turcească, grecească, rusă, franceză și altele), și puțină maioneză, dar foarte puțină, pe post de resturi din substratul străvechi dacic. Desigur, știința poate defini limba română cum consideră ea că e mai potrivit. Dar lingvistica singură, cu limitele ei, nu ne ajută deloc să înțelegem cu adevărat ce (sau cine) este limba română și care este rostul ei. Limba română nu este latină plus slavă, plus substrat, plus maghiara plus, plus, plus...    Limba română este acea formă specială sub care spațiul acesta geografic și spiritual dintre Carpați, Mare, Dunăre și dincolo de ele a căpătat o identitate. Limba română nu este o simplă structură logico-lingvistică cu rațiuni de comunicare, răsărită întâmplător la un moment dat, dintr-o altă limbă ori dintr-un amestec de limbi, ci un dat de la Dumnezeu, așa cum sunt toate limbile, cu un trup și un spirit, cu o istorie, un destin și un rost. Ea deține un nucleu, o esență, care este una și aceeași de mii de ani, cu mult înainte ca aceasta limbă să se fi numit "română". Pe acest trup s-au așezat diferite haine, după împrejurări și modă: haina slavă, cea turcească, haina maghiară sau grecească, jobenul franțuzesc sau jeanșii americani. Chiar și latina nu a fost decât o altă haină, mai groasă, mai rezistentă și mai de cale lungă, îmbrăcată, într-un anumit moment al istoriei, de acest nucleu străvechi. Și pentru că această haină a convenit din punct de vedere politic mai marilor vremii, dar nu era, totuși, decât o simplă îmbrăcăminte, lingviștii au început să născocească cum că de fapt latina este și trupul, și spiritul limbii române. Au inventat peste o mie de cuvinte latinești care stau, chipurile, la baza unor cuvinte românești, dar care în latină nu au existat niciodată. S-au dat peste cap ca să demonstreze că dacii și-au abandonat limba în favoarea latinei, chiar și acei daci - foarte numeroși - care n-au intrat niciodată în contact cu romanii. Au sucit pe toate părțile limba română pentru a o face să intre în tiparul latin. S-au străduit să ne convingă că limba română are o istorie recentă, că ea s-a "format" la un moment dat, cam pe vremea când slavii dădeau târcoale la Dunăre. Și au reușit să ne păcălească. Evident, din perspectiva strict științifică, respectând criteriile lingvisticii, ceea ce se vorbește acum se poate socoti altă limbă decât ceea ce se vorbea acum câteva mii de ani. În realitate este o iluzie, bine ascunsă ochilor noștri: esența și spiritul limbii sunt aceleasi, doar "hainele" puse pe deasupra ne iau ochii, mereu altele, mereu mai colorate și mai înșelătoare... Și numele, desigur: astăzi îi spunem "limba română", dar ea este aceeași limbă carpatină a noastră de mii de ani, indiferent cum s-a numit în străvechime.

Spiritul limbii române

La o simplă răsfoire a Dicționarului Explicativ (DEX), constatăm că toate cuvintele limbii române vin de undeva: latină, bulgară, sârbă, maghiară, turcă, greacă, rusă, franceză, germană, engleză, italiană, țigănească și altele. Nu există nici un cuvânt atribuit vreunui strat mai vechi decât latina, în schimb, există mii de cuvinte cu etimologie necunoscută. Ar rezulta că româna este un soi de amestec, care a luat tot ce a putut de la toate limbile cu care a intrat în contact, fără ca limbile cu pricina să fi luat ceva de la noi. Stranie poveste! Cine poate explica misterul apariției limbii române dintr-o limbă latină care a înghițit pe nerăsuflate, ca un balaur, întreaga limbă dacă, și în care s-au amestecat, apoi, ca într-un Babel absurd, aproape toate limbile Europei?  Nu e nici un mister, căci adevărul este altul: multe din cuvintele considerate slave sunt, de fapt, dacice, iar slavii le-au luat de aici; multe cuvinte pe care noi spunem că le-am luat de la maghiari, în maghiară au sensuri foarte restrânse și maghiarii înșiși nu știu de unde le-au luat. Și foarte multe cuvinte și chiar structuri considerate latinești, în latină nu au existat niciodată, ci sunt străvechi, carpatice... Aceste lucruri au fost spuse de lingviști străini, care nu au nici un motiv să măsluiască istoria limbii române.
Din pricina faptului că noi credem în continuare în teoriile proclamate de savanții noștri, nu s-a găsit încă nimeni care să încerce să definească limba română din singura perspectivă justă, aceea de dat sacru. Constantin Noica a arătat, citându-l pe Eminescu, că cuvintele cu cea mai mare încărcătură de semnificații sau cu înțelesuri netraductibile sunt întotdeauna cuvintele vechi, de la moși-strămoși, nu cuvintele de ieri și de azi. Însă savanții noștri, tocmai pe acestea le ignoră sau le falsifică originea. Unde altundeva poți căuta spiritul limbii, dacă nu în ceea ce a dăinuit de secole, neatins? Spiritul limbii se găsește în felul în care sunetele se combină între ele și sunt accentuate, dând naștere unei melodii aparte a limbii, în gramatică, în cuvinte și expresii care adesea nu pot fi traduse în alte limbi, în sensuri și imagini, în felul în care se îmbină și se ordonează cuvintele, și în cuvintele însele, milenare, mii de cuvinte cu origine necunoscută, despre care lingviștii nu vor să pomenească niciodată sau le atribuie influenței altor limbi. Când e vorba de elementul străvechi al limbii, ni se recită, batjocoritor: barză, viezure, mazăre, de parcă asta e tot ce ne-a ramas dupa tăvălugul latin...  

  Gânditorul de la Hamangia - produsul unei spiritualități avansate

Oare de ce bucuria este numită cu un cuvânt dacic, pe când tristețea, mâhnirea, necazul, supărarea, obida, jalea sunt luate de la vecini? Poate pentru că bucuria este sentimentul fundamental al ființei umane, emoția care îți arată că ești pe calea cea bună, că ești în acord cu Dumnezeu. Gândul, cel care leagă lucrurile și le găsește sensul, este desemnat tot printr-un cuvânt dacic (unii lingviști mai susțin și astăzi că ar veni din... maghiară!). Doina este un alt cuvânt milenar, care transpune esența sufletului românesc, starea de dor. A moșteni nu putea fi decât un cuvânt cu o viață de mii de ani, la fel ca moș și moșie, din aceeași familie. Vatră este un cuvânt dacic sau chiar dinaintea dacilor, la fel și codrul. Cuvântul a îngropa (și groapă) are și el o vârstă de câteva mii de ani, iar exemplele sunt multe, multe, multe...
În dicționare nu se foloseste niciodată termenul de "dacic" sau "substrat". DEX-ul, dicționarul nostru de căpătâi, preferă să spună că un cuvânt este de origine necunoscută decât să admită că este dacic. Lucrările de istoria limbii române încep întotdeauna cu latina: ce-a fost înainte, nu contează, e considerat doar o "influență" minoră, marginală... Ceea ce sperie cu adevărat pe dușmanii identității noastre de neam și limbă este continuitatea incredibilă, de mii de ani, căci valurile istoriei și straturile ce s-au așezat pe deasupra nu au reușit să modifice acest sâmbure puternic.

Războiul împotriva limbii române

De aici pornește totul: de la presimțirea sau înțelegerea rostului pe care îl are limba română. Căci dacă limba română este cea care dă identitate unui spațiu spiritual care stă la temelia Europei, este limpede că cei ce doresc uniformizarea, ștergerea diferențelor, globalizarea, au un dușman de temut în această limbă cu rădăcini milenare. Și nu este de-ajuns să fie falsificate tratatele de istorie și de lingvistică, deoarece limba își vede mai departe de menirea ei, păstrându-și rădăcinile adânc înfipte în pământ. Pentru ca limba română să-și piardă rostul, cei potrivnici actionează asupra vorbitorilor, ca într-un veritabil razboi.
Există un război împotriva limbii române, căci există un război împotriva identității noastre. Iar singurul mod prin care ni se pot tăia rădăcinile este îndepărtarea de limba noastră. Constantin Noica spunea că vorbirea omului este ființa lui. Deci pentru a-i lua unui om sau unui neam identitatea, trebuie să îi distrugi limba: atât istoria limbii, cât și spiritul ei.
Căile pe care se desfașoară lupta împotriva limbii române și, implicit, a identității noastre, sunt numeroase. La nivel academic, savanții, fie ignoranți, biete marionete oportuniste, fie vânduți cu totul și potrivnici intereselor neamului, depun eforturi în a ne falsifica rădăcinile. De aici aversiunea fățișă, devenită un adevărat război, față de civilizația dacilor și față de tot ce înseamnă componenta străveche a limbii române: cetăți dacice lăsate pe mâna jefuitorilor, triste figuri de academicieni care se extaziază în fața ideii cuceririi Daciei și a masacrării dacilor care și-au apărat pamântul, dicționare și tratate ridicole, care caută să demonstreze că dacii au renunțat brusc, definitiv și în masă la limba lor, iar limba română este continuarea limbii latine, devenita imediat un "primitor universal", o "limbă ospitalieră" care a renunțat de bună voie la tot ce a avut specific și a luat de la alții tot ce are acum.
Mass-media este un alt canal prin care se duce acest război. Presa și internetul promovează cu mare insistență sărăcirea limbii, mai ales în rândul tinerilor. Este adevărat că limba oglindește realitatea din jurul nostru, dar este la fel de adevărat că și noi suntem modelați, foarte subtil si eficient, de limba pe care o vorbim. Dacă folosim zi de zi un vocabular sărac, vom deveni repede la fel de săraci în spirit. Lucrurile devin cenușii, totul este ori "mișto", ori "nașpa", nimic nu mai este "frumos", "grozav" ori "minunat". Suntem "cool" ori "trendy", avem "joburi" de "manageri", "merchandiseri", "brokeri" ori "dealeri", engleza ne sufocă, suntem învățați să prețuim mai mult alte limbi decât a noastră, ajungem să ne fie rușine să mai folosim cuvinte românești curate. Rezultatul e sigur: în câteva generații vom uita mai mult de jumatate din limbă, vom face dicționare chiar și pentru româna ultimelor decenii și nu vom mai ști că "Limba noastră-i limbă sfântă,/ limba vechilor cazanii,/ care-o plâng și care-o cântă/ pe la vatra lor, țăranii". 

Europa românească

Puțini sunt cei care înțeleg ce se întâmplă cu adevărat, căci pentru noi, limba maternă este un lucru la fel de firesc ca și aerul pe care îl respirăm, și nu suntem conștienți de schimbările subtile care se produc în vorbirea noastră. Doar cei plecați departe știu ce înseamnă să visezi românește și să tresari la auzul unei vorbe de acasă. Însă adevărata față a acestui război s-a văzut și continuă să se vadă în afara granițelor țării, în comunitățile istorice de români, care cuprind cu rădăcinile lor aproape jumătate din Europa: din Rusia, Ucraina, Basarabia, până în Ungaria și Croația, din Serbia, Albania, Bulgaria, până în Macedonia, Grecia și chiar Turcia. Istoria acestor români este încărcată de suferință, iar astăzi, deși trăim în vremuri democratice, în cele mai multe dintre aceste teritorii limba română e vorbită doar ăn șoaptă. 

Dacia pe timpul lui Burebista. Se întindea pe aproape întreagă Europa de azi

Istoricii din antichitate susțineau că tracii erau cel mai numeros popor din lume, după inzi. Ei ocupau cea mai mare parte a Balcanilor, Asia Mică și toată Europa de Sud-Est. Dacii, ramura nordică a tracilor, locuiau pe ambele maluri ale Dunării, ajungând în nord până la Carpații Păduroși, în apus până la Tisa și Morava, în răsărit, dincolo de Nistru, până la gurile Bugului, iar in sud se intindeau până la Munții Balcani. Vreme de patru secole, între sec. III și VII d.Hr., Imperiul Roman a fost, practic, un imperiu de sorginte tracică: majoritatea împăraților Romei și ai Bizanțului, ca și mulți generali, proveneau din rândul tracilor și al dacilor nord-dunăreni. După ce granița de pe Dunăre s-a prăbușit, în Balcani au năvălit slavii, avarii și alte neamuri, iar despre traci și daci nu s-a mai auzit mare lucru. Cărțile de istorie nu-i mai pomenesc, de parcă ar fi intrat în pământ. În realitate, cei mai mulți au rămas pe vetrele lor, iar urmașii lor sunt toți cei ce vorbesc astăzi românește, de multe secole, în aceleași teritorii. Nici o altă limbă europeană nu a avut un astfel de destin.
În 1878, Mihai Eminescu publica în ziarul "Timpul" următoarele cuvinte: "Nu există un stat în Europa Orientală, nu există o țară de la Adriatica la Marea Neagră, care să nu cuprindă bucăți din naționalitatea noastră. Începând de la ciobanii din Istria, de la morlacii din Bosnia și Herțegovina, găsim pas cu pas fragmentele acestei mari unitati etnice în munții Albaniei, în Macedonia și Tessalia, în Pind ca și în Balcani, în Serbia, în Bulgaria, în Grecia, până sub zidurile Atenei, apoi, de dincolo de Tisa începând, în toată regiunea Daciei Traiane, până dincolo de Nistru, până aproape de Odessa și de Kiev". Mai târziu, Nicolae Iorga spunea că România reîntregită de după primul război mondial se învecina tot cu români. Numărul românilor din jurul granițelor era, într-adevăr, foarte mare, aproape de trei milioane: intre 800.000 și un milion în Ucraina, aproximativ 200.000 în Bulgaria, aproximativ 300.000 în Serbia, în regiunea Timoc, și aproximativ 100-160.000 în vestul Banatului, între 100.000 și 400.000 în Ungaria, între 12.000 și 65.000 în Rutenia Subcarpatică, aflată în componența Cehoslovaciei, între 1919-1939. La aceștia se adăugau cei aproximativ 300.000-450.000 de aromâni din Albania, Macedonia, sudul Serbiei și sud-vestul Bulgariei, și cei 500-600.000 de aromâni din Grecia, și încă vreo câteva zeci de mii de meglenoromâni și istroromâni, primii în nordul Greciei, ceilalți în Croația. Numărul lor a scăzut foarte mult, unele comunități sunt chiar amenințate cu dispariția. Astăzi mai trebuie să-i mai adăugăm pe românii din Republica Moldova (cca trei milioane), rămași dincolo de granițe, după cel de-al doilea război mondial.   

Procesiune dacică la Drobeta

Peste tot, în toate aceste teritorii, românii au suferit amarnic timp de un mileniu. Au fost deportați și împrăștiați, nu le-au fost recunoscute drepturile, nu au avut școli și biserici, li s-au schimbat numele românești cu altele străine, nu li s-a dat voie să se roage sau să plângă în limba lor. La fel s-a întâmplat și cu românii din Ardeal, în timpul maghiarizării forțate. Astăzi, în afara țării, româna este oficială doar în Serbia, și acolo doar în cazul românilor din Voivodina, în Republica Moldova, și pe Muntele Athos, la schiturile Prodromu și Lacu. Însă românii din Timocul sârbesc nu sunt recunoscuți nici acum ca minoritate românească, nici cei din Bulgaria, nici aromânii din Grecia, Albania ori Bulgaria, nici meglenoromânii. În Basarabia, limba română a fost numită "moldovenească", pentru a i se șterge identitatea, în Transnistria, cimitirul soldaților români a fost arat și crucile aruncate la gunoi, în Ucraina a fost bătut un preot român și enoriașii săi, icoanele stropite cu motorină, iar biserica românească a fost gazată în timpul slujbei de Înviere. În Timocul sârbesc s-a dat ordin de demolare pentru singura biserică românească... Toate s-au întamplat acum, în ultimii ani, iar lupta pentru deznaționalizarea românilor din afara granițelor este în plină desfășurare.

Europa s-a născut în Carpați

Dar ce se întamplă cu celelalte limbi ale Europei? Sunt la fel de năpăstuite? Acest război este doar al nostru, sau și al altora?  

Fiecare limbă de pe lumea asta își are istoria ei și propriul ei rost. Noi îl știm pe al nostru și pe al limbii noastre. Mulți savanți străini au demonstrat că leaganul Europei nu îl constituie civilizația greco-romană, ci plămada etno-lingvistică din Carpați și de pe Dunărea de Mijloc până la mare, cu câteva mii de ani înainte ca grecii și romanii să fi ieșit în lume. De aici au plecat oameni, idei, cuvinte, către întreaga Europă, și fără acest nucleu dunărean-carpatic nu ar fi existat nimic din ceea ce astăzi numim "Europa Clasică". Desigur, varianta oficială a istoriei noastre susține că nu există continuitate din acele timpuri până astăzi, ci au existat cel putin doua rupturi majore. Prima, când splendida cultură a neoliticului a fost spulberată de războinicii indo-europeni, care au invadat Europa în epoca bronzului. Din acest cataclism ar fi răsărit dacii. A doua, când limba și civilizația dacilor ar fi dispărut, pentru totdeauna, în urma războaielor cu romanii și a politicii de romanizare. Iar din acest cataclism am fi rezultat noi, românii. Aceasta este politica de tăiere a rădăcinilor, prin care am fost învățați că noi, ca popor și ca limbă, ne-am ivit aici de puțină vreme. Dar există destui învățați, în special străini, care contestă, unii, distrugerea civilizației cucutenienilor, alții, chiar venirea indo-europenilor, iar alții, însuși procesul de romanizare. Și mai există și o dovadă scrisă, teribil de periculoasă pentru cei care vor sa ne vadă dezrădăcinați: tăblițele de la Sinaia. În aceste tăblițe, pe care toată comunitatea științifică se zbate zadarnic să le declare falsuri, este consemnată limba dacilor. Iar această limbă nu este indo-europeană, dovadă a faptului că prima ruptură nu a existat și, în plus, conține multe cuvinte și structuri pe care noi le-am socotit până acum ca venind în română din latină, dovada că romanizarea este, cel putin în parte, o iluzie, și nici cea de-a doua ruptură nu a existat. Cu alte cuvinte, limba romană este, în esența ei, aceeași de mii de ani, în ciuda nenumăratelor straturi depuse pe deasupra.
Lingvistica românească nu are încă forța de a ieși din jocul tulbure pe care îl face de un secol, nu e în stare să caute în miezul lucrurilor și să vadă continuitatea de esență a acestei limbi, care a dat identitate unei mari părți a Europei. Este un proces dificil, ce necesită mult curaj, căci nici o altă limbă a Europei nu a avut un asemenea destin.   

Războinici daci 

Dar cine sunt cei care au pornit și întrețin acest război? E greu să le găsim un nume. Sunt cei ce caută să uniformizeze lumea, să topească națiunile și identitățile într-o singură mare comunitate. Unii consideră că acesta e un lucru bun, că trebuie să tindem spre unitate. Poate este așa, dar nu aceasta e calea cea bună. Dacă Dumnezeu a creat lumea atât de diversificată, trebuie să respectăm diversitatea. Fiecare limbă oglindeăte universul în felul ei și fiecare limbă conține un ceva specific numai ei și nici unei alte limbi de pe lumea aceasta. La fel, fiecare neam este o ființă în sine, unică și irepetabilă, definită prin limba sa. Nu putem participa la universal decât prin particularul care ne-a fost dat. Și apoi, limba și neamul, atât ale noastre cât și ale altora, nu sunt niște simple chestiuni politico-sociale, care să poată fi manipulate, ci au fost lăsate de Dumnezeu.
Se vor găsi și unii, nu puțini, care să susțină că tot ce se întamplă este absolut firesc și că nimeni nu are nimic cu noi și cu limba noastră. Mai mult, că cei care susțin astfel de teorii sunt ori paranoici, ori naționaliști măcinați de frustrarea că nu am fost capabili să ocupăm un loc mai în față pe scena istoriei. E problema lor! Pentru cine are ochi să vadă, minte să înțeleagă și suflet să cuprindă, noi nu am fost, într-adevăr, pe scena istoriei: noi suntem însăși această scenă. Eminescu a intuit acest lucru, și după el și alții. Însă pentru a câștiga acest război, trebuie să fim conștienți de valoarea nemărginită a limbii române. A exprimat-o cel mai simplu si firesc Nichita Stănescu: "A vorbi despre limba română este ca o duminică. Limba română este patria mea. De aceea, pentru mine, muntele munte se numește, de aceea, pentru mine, iarba iarbă se spune, de aceea, pentru mine, izvorul izvorăște, de aceea, pentru mine, viața se trăiește".