Pelasgii - strămoșii noștri, fondatorii civilizației primordiale

18 min de citit

Comentariul de la documentarul Dacia Preistorică – Publicat de „Istorie Adevarată” pe YouTube http://youtu.be/zLulTv-mk9A

Poze si comentarii(albastru) inserate de mine.

Motto: Nu-ţi lăsa copilul singur în necunoscut…! Viitorul copiilor este de fapt viitorul nostru! Copilul tău trebuie să viseze… ! Copilul tău are nevoie de o ancoră, are nevoie să îşi cunoască cu adevărat rădăcinile. Copilul tău trebuie să viseze la 7526 de ani de continuitate pentru un viitor sigur pentru el… altfel o să rămână singur în necunoscut… Daniel ROȘCA

Civilizația primordială în Eur-Asia

Întotdeauna, în spatele unei culturi mari se găsește o alta, neobservată, uitată, uneori ignorată cu bună știință. Civilizația europeană, care în ultimele secole s-a impus ca model pentru întreaga planetă își are rădăcinile în civilizația greco-romană. Atâta doar că bătrînii și înțelepții greci au și ei rădăcinile lor în civilizația traco-geto-dacică.

Cea mai bună dovadă o constituie figurile unor mari zei ca Apollo și Dionisos, ”importați” de la nord de Dunăre, din ținuturile pe care numeroși mitografi și logografi ai antichității le numeau Hiperboreea.

Istorici ai civilizației consideră că la sfârșitul glaciațiunii WÜRM, adică acum 14.000 de ani , spre deosebire de restul europei, pustiită de lunga iarnă polară, în Podisul Transilvaniei și în zonele învecinate a apărut un excedent de populație care a migrat radial în toată Eur-Asia. Noii veniți au colonizat o zonă imensă ce se întindea din Peninsula Scandinavă până în Grecia și Spania, până în India, ajungând chiar și în Egipt după ce au trecut prin Asia Mică și Mesopotamia. Istoricii de școală germană au studiat și ei acest fenomen pe care l-au numit ”Marea Migrație Ariană” care a avut drept consecință fondarea unui mare imperiu. În opinia lui Nicolae Densușianu, eruditul autor al monumentalei și controversatei lucrări ”Dacia Preistorică”, fondatorii acestui prim imperiu universal din istoria omenirii sunt Pelasgii. [Ei] (n.a.) ”au fost cei dintâi care au adunat în societate familiile și triburile răspândite prin caverne, prin munți și prin păduri, au întemeiat sate și orașe, au format cele dintâi state, au dat supușilor lor legi și au introdus modul lor de viață mai blând”.

Grecii acordau pelasgilor atributul de ”divin” iar Densușianu consideră că zeii, titanii și eroii din mitologia greco-romană ca si cea egipteană nu sunt altceva decât suveranii marelui Imperiu Pelasg, ale caror fapte impresionante le-au asigurat, prin intermediul memoriei colective, nemurirea.

Cel dintâi rege al pelasgilor a fost Uranus sau Ural, căruia Densușianu îi traduce numele prin ”Munteanul”, care a domnit peste nordul si estul europei si peste Egipt. Cunoscut și sub numele de Pelasgos, el s-a născut in Țara cea Neagră. Interesant că vechiul nume al Țării Românești păstrat încă de Biserica Ortodoxă Română era Ungrovlahia adică Valahia Neagră al cărei suveran arhetipal era Negru Vodă iar numele vechi al Moldovei, care mai apare încă la prințul Dimitrie Cantemir, era Bogdania Neagră. Marea noastră este și ea Neagră. Blazoanele celor două țări românești conțin misterioase ”capete negre”. Țara Românească are 3 capete care privesc la dreapta iar Moldova 2 capete negre înfipte în 2 chei încrucișate. Lăsând de-o parte speculațiile târzii si eronate, referitoare la victoriile prinților români asupra musulmanilor, o legătură corectă s-ar putea face cu credința pelasgilor că s-ar fi născut din pământ(!), pământul fiind negru a rezultat simbolica numelui țărilor ca și prezența unor capete negre pe blazoane. (n.m. – se cunoaște că România este una din puținele țări/zone din lume cu pământ negru – cernoziom – care d.p.d.v. agricol este considerat unul dintre cele mai fertile soluri ).

Blazoanele Valahiei si Moldovei – sec. XV

Blazoane ale Bosniei si Bulgariei

Steagul și stema Sardiniei – azi (n.a.: de menționat că limba vorbită

în Sardinia a fost izolată și a evoluat foarte asemănător cu româna)

În Istoria Mitică, Nicolae Densușianu descrie marile momente ale mitologiei pelasge: Tumul Eroilor, Mormântul lui Ahile și templul lui Apollo sau Mânăstirea cea mare cu 9 altare din Insula Leukea sau Leuce – Insula Albă din Marea Neagră, numită astăzi Insula Șerpilor, Brazda lui Novac identificat de autorul Daciei Preistorice cu Asa sau Osiris (cum l-au numit Grecii), simulacrele megalitice ale divinităților pelasge din Carpați, Sinxul din Bucegi care se mai numea și Sfinxul lui Neag, văzut ca prototip al celui de la Gizeh și multe altele.

Insula Șerpilor in 1896

Legenda lui Ahile: În Antichitate a existat şi versiunea conform căreia cenuşa eroului Ahile a fost îngropată în insula Leuke – albă. Alţii avansează că aici a fost înmormântat poetul nepereche, Ovidius. „Mormântul lui Ovidiu se află pe o insulă din Pont“, spunea Giovanni Boccacio, în „Viaţa lui Dante“.
În anul 1823, insula a fost cercetată minuţios pentru prima dată, din ordinul amiralului Samuel Grieg, comandantul flotei ruse din Marea Neagră. Astfel s-a realizat prima hartă a insulei. Tot atunci s-a descoperit faptul că aici a existat un templu antic închinat lui Ahile. Pe insulă s-a găsit doar baza templului şi, pe baza datelor arheologilor, s-a putut stabili că această construcţie era din calcar alb, avea o formă pătrată, fiecare dintre laturi măsurând 29, 87 metri. Sanctuarul se afla în partea estică, dar şi statuia lui Achille, iar partea vestică era destinată ofrandelor. În afara urmelor templului, au mai fost sesizate urmele a încă trei construcţii, realizate cam în aceeaşi perioadă cu templul.

De la daci la otomani si mai apoi la ruși: În timpul lui Burebista, Insula Şerpilor s-a aflat sub autoritatea satului dac. Sub romani, insula a împărtăşit soarta gurilor Dunării, Deltei Dunării, a Dobrogei în ansamblul său. Stăpânirea romană asupra Dobrogei a durat mai bine de trei secole (29/28 î.Hr. – sec III d. Hr), Dobrogea fiind primul teritoriu străbun care a devenit parte a provinciei imperiale romane Moesia Inferior. Apoi, acest tărâm a intrat sub stăpânire bizantină, veneţiană şi genoveză. Timp de aproape patru secole şi jumătate, Dobrogea şi Insula Şerpilor s-au aflat sub autoritatea Imperiului otoman. În urma războiului ruso-turc, insula a fost ocupată abuziv de ruşi, deşi în tratatul de la Kuciuc – Kainardji din 1774 dintre Rusia şi Poarta Otomană, insula nu apare menţionată. Făcând uz de statutul său de învingătoare, Rusia ţaristă a pus Poarta, dar şi celelalte puteri europene, în faţa faptului împlinit, ocupând şi anexând Insula Şerpilor, singura noastră insulă din Marea Neagră. Mai târziu, insula a fost data Ukrainei in posesia careia a ramas până azi.

Nu în ultimul rând însă, Densușianu descrie și vechiul alfabet Pelasg din care a derivat alfabetele fenician, grec și roman, precum și runele germano-scandinave. Descoperiri arheologice ulterioare apariției cărții Dacia Preistorică (1912) aveau să arate că o bună parte din aceste semne erau folosite de creatorii culturii Vinča-Turdaș a căror scriere a fost analizată de celebra Maria Gimbutas în lucrarea sa ”Vechi Civilizatii Europene”. Până în secolul trecut, vechile litere pelasge mai erau încă folosite de plutașii de pe Bistrița, care nu le mai cunoșteau însă valoarea fonetică și le foloseau ca semne dinstinctive pentru cherestele și lemne de construcție pe care le transportau.

Plute pe Bistrița

Ultima plută pe Bistrița

Runele Carpatice

Bonaventura Vulcanius din Bruges – ”De Literis et Lingua Getarum Sive Gothorum”, 1597: “Geții au avut propriul lor alfabet cu mult înainte de a se fi născut cel latin. Geții cântau, însoțindu-le din fluier, faptele săvârșite de eroii lor, compunând cântece chiar înainte de întemeierea Romei, ceea ce o scrie Cato – romanii au început să facă mult mai târziu. Nu pot să trec sub tăcere, faptul că întotdeauna am fost admiratorul, mai mult decât al tuturor, al acestui nume prin excelenţă nobil al unui neam, care crede din adâncul inimii lui în nemurirea sufletelor, căci după judecata mea, condamnând puternic moartea, ei capătă un curaj neţărmurit de a înfăptui orice; după cum se vede, neamul geţilor s-a ivit aşa dintotdeauna de la natură, el a fost şi este un popor cu totul aparte şi veşnic.” […]Cele mai multe litere ale geţilor seamănă cu literele greceşti, cu care au avut şi limba amestecată… Despre această limbă a geţilor au ajuns pînă la mine nişte file rupte din bibliotecile belgice publice, ca nişte rămăşiţe dintr-un naufragiu… Dar oricît de mare este asemănarea dintre această limbă getică şi vechea teutonică se simt totuşi deosebirile, mai ales în denumiri…”

Alfabetele nu se nasc din senin, fiind precedate de sisteme de scriere criptografică cum ar fi hieroglifele egiptene si mayașe care la rândul lor își au originea în semne și simboluri cu caracter ezoteric, pline de semnificații care pot fi încă descifrate. Mai mult încă, aceste simboluri reconstitue istoria unei cosmogonii, așa cum era ea văzută de îndepărtații noștri strămoși. Mitologia pelasgă devine mai târziu mitologia Geto-Dacă al cărei succesoare este mitologia populară românească. Sculptate-n lemn și uneori în piatră, brodate pe haine, semnele tainice ale vechilor pelasgi mai povestesc încă o istorie sacră, a Creației, bineînțeles pentru cei ce știu să asculte și să vadă: ”am făcut multe experiențe în viața mea ca să aflu care a fost cel mai vechi popor de pe pământ și ce limbă vorbea, în fine... am ajuns la convingerea că limba cea mai veche a fost frigiana, adică a pelasgilor și prin urmare este poporul cel mai vechi” –a spus faraonul Psametic I acum 2700 de ani, mentionat de Herodot (Cartea II) (450 î.Hr.)

Biserici rupestre din perioada pre-Creștină – Zona Buzăului

Semnele tainice ale vechilor PELASGI

Cercul este semnul eternei reîntoarceri a timpului care este ciclic spre deosebire de timpul istoric, iar punte între ce a fost și ce va fi – timpul mitic – este un timp al repetabilității, orientat virtual către origini, este un timp al eternei întoarceri la izvoare și rădăcini, la momentul inițial al Creației. Nu este un semn ]ntotdeauna retroactiv, este uneori și prospectiv...”vreme trece, vreme vine, tot ce-a fost ori o să fie, în prezent le-avem pe toate”.

Semnul ciclicității și al timpului

Viața, moartea și renașterea sunt deopotrivă conținute în acest semn. Toate marile calendare ale protoistoriei, Sarmisegetuza, Stonehenge, a căror asemănare de formă și funcțională a fost remarcată de arheologul britanic Richard Atkinson, profesor la universitatea Cardiff […] sugerând representări pe cerc ale zilelor, anilor, cercurilor zodiacale ba chiar ale succesiunii erelor astrologice.

Preoții de la Sarmisegetuza si Stonehenge erau și buni astronomi care, folosind cum trebuie facilitățile tehnologice ale marilor sanctuare , sanctuare calendar, unde oficiau, puteau să prevadă eclipsele de soare și de lună. Sărbătorile religiei vechi, păstrată in locurile locuite de Celți din insulele Britanice, Nordul Franței și mai recent în Statele Unite, sunt de fapt repetări ale nașterii Universului sau a unui zeu solar, a morții și a renașterii lui.

Simbolistica solară a cercului este foarte evidentă la Pelasgi, Geto-Daci și Români. În fond, asemănarea cu discul solar este mai mult decât evidentă.

Roți solare, funia solară, columna cerului – reprezentate pe porți din Maramureș

La fel și cu luna plină, fenomen astronomic ce marchează succesiunea unor cicluri resimțite direct în plan biologic.

Cerul ca simbol solar își are reprezentarea sa și în dans. Hora, la origine un dans sacru, se juca la răsărit în sensul mișcării aparente a soarelui pe cer, se deschidea în spirală pentru a urca din vale pe o înălțime și se recompunea în cercuri concentricecare se puteau roti și în sensuri opuse, redevenind un cerc mai mare. Ridicarea mâinilor în dans, inițial desprinse și apoi prinse din nou în joc, era o preamărire a soarelui, o formă de adulație, iar baterea pământului cu piciorul era un act prin care era fertilizat de energia solară.

”bate hora din picioare,

să răsară iarăși soare,

bate hora tot pe loc,

să răsară busuioc”

Se poate trage deci concluzia ca hora era și un act magic menit să alunge întunericul, să risipească tenebrele și să invoce lumina izvorâtă din soare, ochiul lui Dumnezeu.Și nu trebuie de asemenea uitat că forma rotundă a acestei planete pe care locuim, nu este descoperirea acestui mileniu. Cei vechi știau mai multe decât ne închipuim. Până acum 40 de ani, țăranii din Munții Orăștieiîntâmpinau răsăritul soarelui cu o horă, adunându-se de cu seară ca să ajute soarele nou ca să răsară la Echinocțiul de Primăvară...

Cercul cu punct în mijloc. La prima vedere acest semn poate fi o reprezentare schematică a atomului de hidrogen, elementul cel mai răspândit din Univers și cărămida de bază a fizicii atomice. Însuși Soarele își datorează energia reacției de fuziune dintre atomii de hidrogen, în urma căreia se formează heliul, cel de-al doi-lea element chimic. Oare îndepărtații noștri strămoși cunoșteau fizica atomică?

Semnul ”axis mundi”

Se poate încerca o trimitere la filozofia asiatică, hindusă și chineză cu ”unicul sau primul care s-a creat pe sine din neant, din haosul primordial și apoi s-a divizat asigurând nașterea diversității prin diviziuni repetate. În plus, Eur-Asia a fost divizată dpdv cultural de o linie orizontală ce o împărțea într-o zonă nordică și una sudică și nu de o linie verticală – situație apărută de-abia în ultimul mileniu – care o divizează între est și vest.

Dacii erau un popor de cultură nordică, la fel și Pelasgii, predecesorii lor.

Dar acest semn poate fi si reprezentarea unei legende populare românești. Se știe că folclorul conservă extrem de bine elementele vechilor religii despre creatie. După ce Dumnezeu, care apare în basme și sub numele de ”Fârtatul” a luat un pumn de pământ de pe fundul oceanului primordial pe care tot el l-a desprins din haos, l-a transformat într-o insulă. În centrul acestui prim pământ a plantat arborele cosmic ale cărui rădăcini ajung până în lumea infernală și al cărui vârf ajunge în Ceruri. La adăpostul acestui arbore cosmic, un brad în legendele românești, un stejar sau un frasin în cele scandinave, Creatorul a adormit pentru prima dată. Arborele cosmic era considerat de cei vechi adevăratul ”Axis Mundi”, osia Lumii pe care se sprijină cerul. El a devenit în folclorul românesc ”Columna Cerului” sau ”Stâlpul Cerului”.

Coloana infinitului a lui Brâncuși pare că este chiar esența acestei tradiții populare de reprezentare a stâlpului de susținere, Brâncuși evidențiind ideea de infinit a axis mundi

”Este posibil ca Pelasgii să fi fost doar Valahi sau Ciobani Valahi care în epoca clasică dar și în cea modernă aveau obiceiul să umble în număr mare către Grecia. Numele este chiar ”velak-ski” ” – Enciclopedia Britanică

Semnul apei este același pretutindeni în lume, dând apă la moară adepților teoriei difuziunii culturii care susțin că toate civilizațiile își au originea în una singură.

Semnul apei

Se vorbește aici de Legenda Atlantidei dar și de vechea Dacie, despre Egipt și despre Insulele Britanice ca Atlantidă de substituție.

Simboluri neolitice

Semnul apei apare nu numai în scrierea hieroglifică egipteană ci și în casele țăranilor români, sculptat în lemn, brodat pe pânză, țesut în covoare, sculptat în piatră.Râurile, lacurile, Dunărea, Marea Neagră, Apa Sâmbetei, Apa Duminicii, populate de animale fantasticeși de duhuri, sunt reprezentate astfel. La fel și creația lumii făcută de Dumnezeu, de Fârtat, din materia primă extrasă de pe fundul apelor primordiale. Un accident tehnologic are drept consecință apariția primei entități creată de Fârtat care nu este alta decât...Nefârtatul! Poate că era necesară o explicație a apariției răului în lume sau poate era necesar stabilirea echilibrului între bine și rău. Dătătoare de viață sau distrugătoare, apa este elementul fără de care lumea noastră nu ar fi putut exista.

Cercul cu linie verticală. Tăiat de o linie verticală este un semn al bipolarității, al jumătăților egale ale unui întreg, al părților care redau totalitatea armonioasă și perfectă. Poate fi o reprezentare a marii mame primordiale, născătoarea tuturor zeilor, zeița fertilității fără de care începutul nu putea continua.

Semnul unității contrariilor

Statuetele descoperite la Boian, Cucuteni și Gumelnița demonstrează că o mare zeiță era adorată de locuitorii spațiului Carpato-Danubiano-Pontic. Ulterior, ea a luat chipul Herei, al Enonei, a devenit Sirduin, Diana, Artemis, Bendis, Frea, Vanadis, Sora Soarelui, Sf. Duminică și ulterior toate atributele i-au fost transferate Fecioarei Maria. Într-o etapă și mai târzie, Marea Zeiță a devenit în zonele locuite de celți ”Doamna din Mai” – Zeița Naturii și a Vegetației, a Iubirii. Soră și soție a unui Zeu al Soarelui dar și al vânătorii și războiului pe care-l readuce la viață asemeni lui Isis și Astarteei, alte mari mame în noaptea de Beldan, adică în 30 Aprilie spre 1 Mai. La români, această sărbătoare se mai numea și Armindeni. În zonele celtice încă se mai celebrează după același scenariu. Este și un semn al separației, al sexelor, al binelui de rău, al luminii de întuneric dar și unitatea contrariilor care se definesc reciproc – ceea ce probează că sculptorul Constantin Brâncuși era mai mult decât un cioplitor în piatră, era un filozof al pietrei iar ansamblul de la Târgu-Jiu, ce amintește de ansamblurile megalitice din Neolitic, o dovedește din plin.

Complexul sculptural al lui Brâncuși – de la Târgu-Jiu (Poarta sărutului – unde este utilizat cercul tăiat, Coloana Infinitului – Coloana Lumii (Axis Mundi) , Masa tăcerii – unde este utilizat cercul)

Cosmologia, adică teoria creerii cosmosului așa cum apare în vechile legende, este și ea completată de acest semn al dialecticii contrariilor. Teologia românească gravitează în jurul a 2 poli divini, Fârtatul și Nefârtatul, în fond 2 frați care fizionomic , temperamental și caracteriologic nu seamănă între ei dar care se completează reciproc prin activitatea lor cosmică și terestră. Amândoi sunt bătrâni de când lumea. Unul cu înfățișare severă, patriarhală, celălalt cu înfățișare crispată, sălbatică, unul liniștit, domol, înțelegător și înclinat spre bunătate, celălalt nervos, agitat, neînțelegător și înclinat spre rău, ambii cu inițiativă, inventivi, dornici în a se întrece între ai în creație. ”De la creația Omului, făptura cea mai minunată alcătuită de fârtați, creația lor a început să fie separată în spiritul unui dualism divergent” – afirmă Romulus Vulcănescu în Mitologia Populară Românească – ulterior, Fârtatul si Nefârtatul devenind Dumnezeu și Satana. În sfârșit, Vulcănescu atrage atenția asupra cuplurilor de eroi gemeniDioscuri, Castor și Pollux, Cavalerii Danubieni, și cuplul format de Marele Rege Dac și Marele Preot al lui Zamolxis.

Cercul cu cruce(tăiat în patru). În nopțile solstițiale roți de car îmbrăcate în paie și aprinse, se dau de-a dura de pe înălțimi la vale, însoțite de tineri care aleargă chiuind și bătând tălăngi. Roata împrăștie scântei pe ogoare în credința alungării demonilor și a fertilizării solului. În funcție de traiectoria roții se făceau predicții privind clima, recolta și chiar destinul oamenilor, din noul an. Cel ce se considera asaltat de duhuri necurate, trasa pe sol o roată solară în mijlocul căreia se așeza.

Roata(Crucea) Solară

Numită uneori Mundam Cross adică Crucea Lumii, Roata Solară este semnul cel mai vechi din care a derivat Crucea și Zvastica. În zonele locuite de Celți, mai ales în Irlanda, se mai sculptează încă pe pietrele de mormânt. La noi se mai poate vedea încă pe troițele de lemn. Până nu de mult, să tot fie vreo jumătate de secol, străbunicile noastre desenau roata solară pe cozonaci, o încondeiau pe ouăle de Paști sau făceau covrigi cu această formă. Și tot până nu demult cercul de fier al unei roți de car era folosit de vraci sau solomonari ca instrument de lecuit. Cel bolnav era trecut prin cerc de 9 ori la o răscruce de drumuri în afara satului, ca răul să se îndepărteze de sat și de oamenii lui. În Bucovina și Hațeg se întâlnesc și azi stâlpi cu roți solate în vârf.

Simbolul crucii celtice(Crucea solară) și câteva exemple concludente din România

La Curtea de Argeș se afla înmormântat un personaj de rang înalt bănuit a fi unul dintre Basarabi, Basarab I-ul sau după unii chiar legendarul Negru Vodă care este de obicei identificat cu Tahomir – tatăl lui Basarab I. Pe mantia și pe giulgiul lui sunt brodate numeroase zvastici. Acest fapt ar putea părea cel puțin ciudat pentru cei obisnuiți să asocieze acest simbol cu nazismul.

Vasile Lovinescu relatează în ”Dacia Hiperboreeană” un incident petrecut în urmă cu 60 de ani (80 acum; n.a.) când niște legionari își făceau propagandă într-un sat de munte arborând alături de steagul românesc steagul cu zvastică. Ei au fost foarte uimiți când un bătrân țăran le-a spus că semnul acela nu poate fi nemțesc întrucât ”e de-al nostru din vechime, încă de pe vremea urieșilor”.

Zvastica era un vechi semn inițiatic al nemărginirii în timp și spațiu, al regenerării necontenite a vieții, al focului sacru capabil să îndepărteze demonii întunericului. Așa o considerau vechii locuitori ai Daciei care o gravau pe uneltele de os, pe oale sau pe arme. Zvastici apar și pe covoare, scoarțe și piese de mobilier, ba chiar și pe monezi.

Tot în ”Dacia Hiperboreeană” Vasile Lovinescu se referă la o monedă ce are pe avers o clădire pe zidurile căreia apar un cap de taur și o zvastică. Autorul consideră că este reprezentarea Cetății Soarelui numită și Mânăstirea Albă, templu de cult al lui Apollon, zeul luminii pe care grecii l-au importat din nordul Hiperboreean, localizat după mai mulți istorici și arheologi în Insula Șerpilor, în Marea Neagră, numită în antichitate Insula Albă. Despre semnificațiile acestei denumiri s-a scris atât de mult încât nu mai are rost să insistăm aici

Simbolul svasticii gamate (litera gamma de 4 ori) și alte semne derivate din el. Svastica în picturi din bisericile românești.

Articol de Adrian Bucurescu publicat martie 22, 2016 in Basarabia Lirerară

Svastica este atestată în toate culturile care s-au succedat pe actualul teritoriu al României, începând chiar din Paleolitic. I se mai spune şi Crucea Fulgerelor. Acest simbol sacru se afirmă îndeosebi în vremea Dacilor, pe stânci, în ceramică, pe monede, pe vârfuri de lance etc. Svastica este o cruce echilibrată cu braţele îndoite la jumătatea acestora în unghi drept, în sens invers faţă de mersul acelor ceasornicului, dar uneori şi în sens orar. De obicei, este orientată astfel încât toate liniile principale să fie orizontale, dar se găsesc şi variante în care aceasta este rotită cu 45 de grade. Sacralitatea Svasticii, cu o istorie atât de îndelungată, face ca şi astăzi să apară în arta populară românească, pe scoarţe, pe stâlpi de casă, pe costume, în ceramică etc., deşi, desigur, adevăratul sens al simbolului s-a pierdut demult. Acest semn străvechi nu e atestat doar în ţara noastră, ci aproape în toată lumea, din Europa până în Asia, din Africa până în America. În sanscrită, i se spunea SUASTIKA.
Toponimia tracică îngăduie aflarea uneia dintre denumirile Svasticii, asemănătoare celei sanscrite, anume SEGESTICA, pronunţată SEGHESTICA şi atestată ca oraş illyric. În limba Tracilor, deci şi a Dacilor şi a Illyrilor, SE apare şi ca prepoziţie, şi ca articol hotărât şi ca pronume relativ, aşa că toponimul poate fi înţeles ca SE GHESTICA şi tradus astfel: „Cel Norocos; Cel Favorabil; Cu Forţă; Care învinge”; cf. rom. să; se; găzdac „avut; bogat; înstărit; situat; chiabur”; a se găzdăci „a se îmbogăţi; a se pricopsi”; câştig; a câştiga. Din tracicul SEGHESTICA, devenit la un moment dat SEHESTICA, româna a moştenit cuvinte, apropiate de germ. Swastika: sfeştoc „mănunchi de busuioc, folosit la stropirea cu apă sfinţită” şi expresia bătaie la săvastoc „bătaie straşnică, zdravănă”. Sfeştoc trimite la sacralitatea vechiului semn, iar bătaie la săvastoc sugerează victoriile în lupte de altădată.
Svastica este încrustată pe două vârfuri de lănci dacice, una descoperită în Germania, iar alta, în Italia. Pe reversul vârfurilor, se află inscripţia ZOLMXES, o variantă a teonimului ZALMOXIS, ceea ce confirmă şi naţionalitatea luptătorilor care erau înarmaţi cu aceste lănci, dar şi legătura cu Misterele Zalmoxiene. În celebrul lexicon antic „Suidas”, scrie: „Zalmoxis; nume de Zeiţă”. Aşadar, Amândoi Gemenii Divini, născuţi la Netin-dava, în Dacia, Apollon şi Diana, aveau supranumele Zalmoxis. În acest sens, Svastica apare ca împletirea a doi de Z, ca o dublă iniţială a teonimului Zalmoxis, explicaţie pentru sacralitatea absolută a semnului la strămoşii noştri.
Dar simbolul se referea şi la alte divinităţi, Astfel, în panteonul dacic, după Zeii Supremi, cei mai slăviţi erau Patru Arhangheli – Orfeos, Dionysos, Oeagru şi Keramos, fiecare dintre ei patronând câte un anotimp, un punct cardinal şi câte un sfert dintr-o zi întreagă, cum ar veni astăzi, câte şase ore. Alături de aceşti Semizei, tot cu rang superior, erau slăviţi cei patru fii ai lui Keramos, Cabirii, invocaţi mai ales în timpul furtunilor de pe mări. Aşadar, aceste divinităţi cu puteri suprafireşti erau în număr de opt, câţi sunt şi Dacii de pe Arcul de Triumf, de la Roma, al lui Constantin cel Mare; se ştie că împăratul era de origine getică, născut în oraşul Naissus, din Moesia. Opt segmente, fiecare simbolizând câte unul dintre aceşti Semizei, are şi Svastica!
Cu siguranţă, în cetatea dacică atestată cu denumirea OPTATIANA, din Transilvania, se va fi aflat un templu închinat Celor Opt Divini, căci toponimul se rostea OPT A TIANA şi se traducea prin „Cei Opt care se cântă; Opt care se slăvesc; Cei Opt din Slavă; Opt cu Har”; cf. rom. opt; a; doină; a doini; taină „mister; secret; minune; miracol; poveste minunată; meşteşug”; Sfintele Taine sau Cele Şapte Taine – cele şapte ritualuri sau acte de cult din religia creştină (botezul, căsătoria, spovedania, mirul, împărtăşania, hirotonia şi maslul), prin care credincioşii consideră că li se transmite harul divin.
Cultul dacic a supravieţuit multe veacuri, alături de creştinism. Numele autentic al voievodului cunoscut ca Menumorut, era de fapt MENUMOROVT, cum apare în originalul Cronicii Notarului Anonim al regelui Bela. Cu siguranţă, straniul nume se rostea, în româneşte, ME NUMĂR OPT, însemnând clar „Cu (de; la; în) Numărul Opt”. Până astăzi, două localităţi din judeţul Olt, Optaşi şi Optăşani, amintesc de semnul sacru, Svastica, şi de numărul Celor Opt Divini, la care se închinau strămoşii noştri.
Svastica este şi astăzi un simbol fundamental în Hinduism, Jainism şi Budism, des întâlnit în temple, pe statui, pe porţi şi pe case, în Orientul Îndepărtat. Am văzut cu ochii mei, în China! Din păcate, în Europa semnul a fost pângărit de ororile naziştilor, care, în cele din urmă, au dat socoteală în faţa istoriei. Dovadă că Semnul Divin pedepseşte Răul şi răsplăteşte Binele.

Din arcul carpatic – locul de unde a apărut acest semn – Zvastica ajunge cam acum 3300 de ani, în plină epocă Homerică, la Troia. ”Illion-Tracae” era numele ei dintâi. Cetatea mitică adusă la viață de Heinrich Schliemann, a fost întemeiată de traci. De aici simbolul se propagă în Grecia și în toată Eur-Asia.Crucea celtică seamănă izbitor cu o svastică și cu o roată solară. Este peste tot același simbol al luminii sau poate reprezentarea unei galaxii în spirală. Orientată spre dreapta, cruce gamată, deci compusă din 4 litere gamma (Γ), zvastica este simbolul soarelui de primăvară, al dimineții, al naturii ce renaște. Orientată spre stânga, ea reprezintă un dublu Z, monograma lui Zalmoxis. În timpul persecuțiilor din secolul II al erei noastre, creștinii au folosit-o pentru a escamota crucea, punându-se astfel la adăpost de eventualele denunțuri, pentru că ea era frecvent asociată zeilor păgâni ai luminii.

Semnul zvasticii care disimulează crucea

Poate că zvastica ar trebui să ne reamintească și de roțile de foc pe care românii lăsau să se rostogolească de Paști și de Crăciun. Originile precreștine ale acestei sărbători se pierd în negura timpului. Era solstițiul de iarnă, ziua când un soare nou se năștea și trebuia ajutat să se nască cu focuri menite să alunge demonii întunericului și cu roți de foc.

Crucea cu patru brațe. Derivată din roata solară, crucea cu patru brațe egale este emblema triumfului luminii. Semnul celor 4 puncte, cum îl numea un mare preot al lui Zalmoxis, portretizat de Mihail Sadoveanu în ”Creanga de Aur” este un semn al tuturor punctelor cardinale, al totalității și unității, al logosului creator, al Centrului Universului dar și al nemărginirii.

Semnul crucii cu laturi egale

În sfârșit, dacă trecem în domeniul numerologiei, crucea cu 4 brațe egale echivalează cu cifra 4, număr sacru al Pitagoreicilor, număr al armoniei universale. Să nu uităm însă că Pitagora își primise învățătura de la Preoții Daci. Și din nou o referire la creație, cifra 4 este simbolul lumii create, lumea terestră, anoastră, pe care tibetanii o numesc ”cea mai mică dintre lumi”, cea de-a patra.

Pe un blazon, crucea este reprezentată în ciocul unei păsări(corb sau acvilă sau poate o pasăre Phoenix). Pe altul este ținută de mâna antropomorfizată a unui leu, leopard sau dragon. Un voievod o ridică în sus, semn al victoriei sale împotriva forțelor întunericului întotdeauna năvălind dinspre răsărit. Cavalerii cruciați au avut-o brodată pe mantii. Suveranii, în calitate de reprezentanți ai lui Dumnezeu pe pământ, o aveau pe coroane.

A fost și este purtată la gât , confecționată din lemn, metal prețios, pietre prețioase, atribuindui-se valoare de talisman și de protecție. Se află pe turlele oricărei biserici. Dar oare unde nu se află? Întreaga noastră civilizație europeană stă sub semnul ei. Pentru istoricii religiilor este cunoscut faptul că la începutul erei noastre termenii de cruce și crucificare aveau sensuri multiple începând cu obiectul și actul unei execuții publice și terminând cu un sacrificiu divin al unui zeu al luminii care se oferă pe sine ca jertfă, răscumpărând osânda întregii omeniri, ba chiar a întregului Univers. Acest scenariu nu s-a aplicat numai la persoana fizică a lui Hristos. Înaintea sa au pierit la fel și au înviat Osiris, Adonis, Orfeu, Dionisos dacă nu cumva și Zalmoxis.

Simbolul crucii găsit în zona bisericilor rupestre (Buzău - România) pe traseul numit generic ”Drumul Luanei”. El a fost utilizat în perioada precreștină în această formă. Mai târziu îl vom găsi utilizat sub numele de ”cruce malteză”.

Pe montura unui inel de hematit, aflat la muzeul din Berlin, apare un personaj răstignit având deasupra lui 7 stele. Să fie oare aceasta reprezentarea schematică a celor două Urse, constelații sub care – după ideile pe care anticii le aveau despre geografie – locuiau Dacii? Alături de cele 7 stele apare și o semilună, ca mai târziu pe stema Moldovei!

Spirala simplă și cu mai multe brațe. Simplă, dublă ori triplă, spirala este un semn al evoluției continue, un cerc spart și refăcut la infinit, ca și hora, un model al galaxiei în miniatură, un vârtej. Este cea mai profundă descriere a unui univers în continuă expansiune, dar nu haotică ci guvernată de o subtilă armoniea transformării, ca principiu de bază al evoluției.

Semnul spiralei simple

Este și rezumatul unui mit cosmogonic: după ce Nefârtatul a scos pământ din fundul apei și Fârtatul a făcut turtița de pământ pe care s-a odihnit, Nefârtatul s-a jucat noaptea cu pământul și a făcut un șarpe care l-a sfătuit pe Nefârtat să-l înece în somn pe fratele său mai mare, dar nu a putut pentru că fârtatul știa gândul șarpelui. Cum șarpele iscodea mereu împotriva Fârtatului, atunci Fârtatul l-a prins de coadă, l-a învârtit de 2-3 ori cum învârtești un bici și l-a azvârlit în hău și a zis: să te încolăcești în jurul pământului de 9 ori și să-l aperi de prăpădul apelor.

Civilizația Cucuteni și simbolismul de regenerare. Semnul spiralei găsit pe obiecte din ceramica in zona Cucuteni. Se distinge capul șarpelui dar si semnul Yin și Yang într-o perioadă anterioară cunoașterii lui sub acest nume.

De atunci corpul șarpelui s-a menținut pe cer ca o nebuloasă în spirală, cu 9 volute în centrul căreia se află nucleul vital al cosmosului, Pământul.

Comentarii