Mihai Eminescu – un apologet al Ortodoxiei românești

Mihai Eminescu – un apologet al Ortodoxiei românești

Aduc aici un prinos de recunoștință marelui poet național Mihai Eminescu, care și-a iubit credința strămoșească, țara sa frumoasă și națiunea sa măreață. Iată ce spunea marele român despre Biserica Neamului în lupta cu apostaziile străine de aceste tărâmuri, dar străine și de Dumnezeu, cuvinte care astăzi mi se par la fel de valabile, dovadă a faptului că nu am scăpat încă de jugurile multiple din jurul gâtului nostru și care se manifestă subtil în toate zonele existenței noastre:

Mihai Eminescu – Articol din ziarul Timpul / 6 septembrie 1880

”Biserica ortodoxă a Răsăritului a luat la români o formă deosebită de aceea a altor Biserici; ea nu e numai o comunitate religioasă, ci totodată națională. Bizanțul a avut veleități de papism, Biserica rusească are veleități periculoase de cezaro-papism, de întindere a legii prin mijlocul sabiei pentru augmentarea puterii statului; la români ea a fost din capul locului o comunitate religioasă care îmblânzea prin iubire inegalitățile sociale și care făcea pentru oameni o datorie din ceea ce, în lumea modernă e un drept. Liniamentele organizării democratice a Bisericii române se arată ab antiquo încă. Stând cu alte Biserici în legături formale, nu de subordinație, ea a înlocuit la români, în timpii cei răi, organizația politică și economică. Astfel întâmpinăm în orașele mari biserici cari aparțineau fiecare la câte o breaslă, iar în Ardeal vedem ca ea a devenit totul pentru români: ea organizează și întreține învățământul primar, cel secundar clasic, ba chiar și cel real al poporului. Preotul de acolo n-a învățat numai canoanele, ci si disciplinele economiei de câmp; el e învățător și sfătuitor în interesele morale și materiale, ba chiar în cele juridice, ale poporenilor săi.

Străbunii nostri au fost persecutați de către regii catolici ai Ungariei nu pentru că erau români, ci pentru ca papa îi amenința pe regi cu excomunicarea dacă vor fi îngăduitori cu schismaticii. O mare parte din românii din munții despre nord au părăsit, sub Bogdan Voda, patria lor, a Maramureșului, pentru că un rege catolic voia să le impuie religia catolică. Frații noștri rămași în Ardeal au suferit veacuri întregi cele mai mari asupriri anume pentru că nu erau catolici. Habsburgii, luând stăpânirea asupra Ardealului, izbutesc în scurt timp a desființa metropolia ortodoxă de la Alba-Iulia, pe-al cărei titular îl sfințea de drept mitropolitul din București. Prin asta produc între romani dezbinarea confesională care i-a slăbit atât de mult. Tot acei Habsburgi, luând stăpânirea asupra Olteniei, încep să organizeze propaganda catolică și desigur ei ar fi izbutit să provoace o dezbinare confesională în Oltenia dacă Tractatul de la Belgrad nu-i silea să se retragă. (…)

Atotputernicia statului cosmopolit de astăzi distruge în același grad Biserica și naționalitatea. Ireligiozitatea, abstracție făcând de dogme, se întinde într-un ritm înspăimântător(;). Căci, la drept vorbind, credincioșii bisericilor nu prea au știință deplină despre dogmele și canoanele cari îi stăpanesc: ceea ce formează adevărata tărie a bisericii este sentimentul religios, sentimentul de conexiune frățească între membrii comunității bisericești. Acest sentiment piere pe zi ce merge în Romania: comunitatea națională și religioasă, legăturile de iubire și de reciprocitate cari existau(;) între toate clasele societății și cari făceau din cel bogat amicul celui sărac, din sărac pe apărătorul celui bogat, toate acestea ne-au fost escamotate de către plebea demagogică din România, ale cărei porniri se rezumă în două cuvinte: invidie și sete de câștig fără muncă.
Biserica? Creațiunea aceasta eminamente națională a unui Iuga Vodă, carele la a[nul] 1399 încă o face neatârnată de orice ierarhie bisericească sau lumească, Biserica lui Mateiu Basarab și a lui Varlaam, maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbei și unitatea etnică a poporului, ea care domnește puternică dincolo de granițele noastre și e azilul de mântuire națională în țări unde românul nu are stat, ce va deveni ea în mâna tagmei patriotice? Un instrument politic. Un alt proiect de lege voiește a introduce în Sinoade pe onor. Sihleanu, pe liberi cugetători și pe atei; tinda templului devine un teatru pentru advocați fără pricini și banul roșu al văduvei, o fisă pentru jucători de cărți.”

(MIHAI EMINESCU DESPRE BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ - Articol din ziarul Timpul / 6 septembrie 1880